În România, sunt tot mai frecvente situațiile în care unul dintre soți intentează o cerere de divorț după o despărțire în fapt îndelungată ori când unul dintre soți sau ambii locuiesc în afara României. Tot mai frecvente sunt și situațiile în care soții sunt cetățeni ai unor state diferite ale Uniunii Europene.

Prima problemă de natură juridică ce se naște în astfel de situații este aceea a stabilirii instanței de judecată competentă să pronunțe o hotărâre de divorț.

În cazul soților-cetățeni a două state membre ale Uniunii Europene, deci o cerere de divorț cu element de extraneitate, se va reține incidența Regulamentului CE nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Raportat la prevederile de art. 3 alin. 1, literele a) și b) din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască cu privire la cererea de divorț instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află

  • reședința obișnuită a soților sau

  • ultima reședința obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei înca locuiește acolo sau

  • reședința obisnuita a pârâtului sau

  • în caz de cerere comuna, resedinta obisnuita a unuia dintre soti sau resedinta obisnuita a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel putin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

  • resedinta obisnuita a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel putin sase luni imediat înaintea introducerii cererii si în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit si al Irlandei, are „domiciliul” în acel loc.

Din interpretarea dispozițiilor alin. 1 de mai sus rezultă fără echivoc că Regulamentul stabilește o competență teritorială alternativă între instanțele enumerate, fapt demonstrat de utilizarea cuvântului sau.
Apreciem că legiuitorul european a urmărit să acorde prioritate reședinței obișnuite a părților, față de cetățenia lor, aplicabil în condițiile art. 3, alin. 1, lit b) din Regulament.

Criteriul cetățeniei părților, este fără îndoială subsidiar celui al reședinței, aplicabil doar în cazul în care nu sunt elemente de determinare a instanței competente după reședința ambilor soți sau a unuia dintre acesta.
În situația în care partea care introduce cererea de divorț nu dispune de criterii de determinare a instanței raportat la reședința părților, Regulamentul prevede faptul că este competentă instanța din statul membru de cetățenie a celor doi soți, iar în cazul Regatului Unit și al Irlandei de Nord, statul domiciliului comun.
În ceea ce privește soții-cetățeni români devin aplicabile dispozițiile art. 915 Cod procedură civilă coroborate cu dispozițiile art. 1081 Cod procedură civilă cu privire la competența preferențială a instanțelor române.

Dispozițiile art 915 Cod procedură civilă stabilesc ca regulă generală în materie de divorț, instanța în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

ÎCCJ a reținut, prin Decizia nr. 3210/2014, că noţiunea de locuinţă trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală, cât adresa unde persoana locuieşte efectiv.

  • În practică s-a statuat că pentru a determina ultimul domiciliu comun nu intereseaza sensul strict juridic al noțiunii de domiciliu, ci locul în care cei doi soți au locuit efectiv. Acesta poate fi unul fără să fi fost îndeplinite formalitățile cerute de actele normative referitoare la evidența populației. Ultimul domiciliu comun, fiind o împrejurare de fapt, poate fi probat prin orice mijloc de probă.
  • Dacă soții nu au avut o locuință comună sau niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună a soților, este competentă judecătoria din circumscripția căreia își are locuința pârâtul.
  • De asemenea, urmează a fi avută în vedere la stabilirea competenței data la care s-a introdus acțiunea. Schimbarea domiciliului soților, ulterior introducerii acțiunii de divorț, nu prezintă importanță sub aspectul competenței instanței de divorț.
  • Când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria din circumscripția căreia își are locuința reclamantul.
  • În cazurile privind cetățenii români, dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui astfel de acord este competentă să judece cererea de divorț Judecătoria sectorului 5 București.

Dat fiind faptul că nu exista în practica românească un punct de vedere unitar cu privire la înțelesul noțiunii de acord al părților, respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa pe teritoriul României, I.C.C.J. s-a pronunțat cu privire la aceste aspecte prin Decizia 20/2016 privind examinarea recursului in interesul legii.

Astfel, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915, alin (2) Cpc stabilește că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres.

Aceasta înseamnă că acordul trebuie exprimat în scris, iar în situația în care litigiul este în curs de soluționare, verbal în fața instanței. Astfel, acordul trebuie să rezulte explicit din cuprinsul convenției ori din susținerile verbale din fața instanței.

Faptul că pârâtul nu s-a opus la cererea de divorț introdusă la o anumită instanță și nu a invocat excepția necompetenței teritoriale nu echivalează cu un acord tacit, nefiind deci suficient pentru ca instanța să constate că ar exista acordul pârâtului în acest sens.

Problema alegerii jurisdicției trebuie să fie analizată cu atenție de către părți. Instanțele tratează în mod diferit obligațiile și drepturile părților respectând legea în materia dreptului familiei. Dacă există posibilitatea ca o acțiune să fie introdusă la o instanță sau alta, o jurisdicție poate fi mai favorabilă decât o alta. În prezent, instanțele engleze sunt mai prietenoase cu o soție în legătură cu o reglementare financiară și cu drepturi de pensie, astfel că alegerea jurisdicției este importantă. Astfel trebuie obținută consultanță juridică în domeniu înainte de a începe procedura de divorț în orice jurisdicție.

Căutați un avocat specializat în divorț?

Avocat Divort